a fost odată ca-n povești a fost ca niciodată din rude mari împărătești o prea frumoasă fată și era una la părinți și mândră-n toate cele cum e fecioara între sfinți și luna între stele din umbra falnicelor bolți ea pasul și-l îndreaptă lângă fereastră unde-n colț luceafărul așteaptă privea în zare cum pe mări răsare și străluce pe mișcătoarele cărări corăbii negre duce îl vede azi îl vede mâni astfel dorința-i gata el iar privind de săptămâni îi cade dragă fata cum ea pe coate-și răzima visând ale ei tâmple de dorul lui și inima și sufletu-i se împle și cât de viu s-aprinde el în orișicare sară spre umbra negrului castel când ea o să-i apară și pas cu pas pe urma ei alunecă-n odaie țesând cu recile-i scântei o mreajă de văpaie și când în pat se-ntinde drept copila să se culce i-atinge mâinile pe piept i-nchide geana dulce și din oglindă luminiș pe trupu-i se revarsă pe ochii mari bătând închiși pe fața ei întoarsă ea îl privea cu un surâs el tremura-n oglindă căci o urma adânc în vis de suflet să se prindă iar ea vorbind cu el în somn oftând din greu suspină o dulce-al nopții mele domn de ce nu vii tu vină cobori în jos luceafăr blând alunecând pe-o rază pătrunde-n casă și în gând și viața-mi luminează el asculta tremurător se aprindea mai tare și s-arunca fulgerător se cufunda în mare și apa unde-au fost căzut în cercuri se rotește și din adânc necunoscut un mândru tânăr crește ușor el trece ca pe prag pe marginea ferestei și ține-n mână un toiag încununat cu trestii părea un tânăr voevod cu păr de aur moale un vânăt giulgi se-ncheie nod pe umerele goale iar umbra feței străvezii e albă ca de ceară un mort frumos cu ochii vii ce scânteie-n afară din sfera mea venii cu greu ca să-ți urmez chemarea iar cerul este tatăl meu și mumă-mea e marea ca în cămara ta să vin să te privesc de-aproape am coborât cu-al meu senin și m-am născut din ape o vin' odorul meu nespus și lumea ta o lasă eu sunt luceafărul de sus iar tu să-mi fii mireasă colo-n palate de mărgean te-oi duce veacuri multe și toată lumea-n ocean de tine o s-asculte o ești frumos cum numa-n vis un înger se arată dară pe calea ce-ai deschis n-oi merge niciodată străin la vorbă și la port lucești fără de viață căci eu sunt vie tu ești mort și ochiul tău mă-ngheață trecu o zi trecură trei și iarăși noaptea vine luceafărul deasupra ei cu razele-i senine ea trebui de el în somn aminte să-și aducă și dor de-al valurilor domn de inim-o apucă cobori în jos luceafăr blând alunecând pe-o rază pătrunde-n casă și în gând și viața-mi luminează cum el din cer o auzi se stinse cu durere iar ceru-ncepe a roti în locul unde piere în aer rumene văpăi se-ntind pe lumea-ntreagă și din a chaosului văi un mândru chip se-ncheagă pe negre vițele-i de păr coroana-i arde pare venea plutind în adevăr scăldat în foc de soare din negru giulgi se desfășor marmoreele brațe el vine trist și gânditor și palid e la față dar ochii mari și minunați lucesc adânc himeric ca două patimi fără saț și pline de-ntuneric din sfera mea venii cu greu ca să te-ascult ș-acuma și soarele e tatăl meu iar noaptea-mi este muma o vin' odorul meu nespus și lumea ta o lasă eu sunt luceafărul de sus iar tu să-mi fii mireasă o vin' în părul tău bălai s-anin cununi de stele pe-a mele ceruri să răsai mai mândră decât ele o ești frumos cum numa-n vis un demon se arată dară pe calea ce-ai deschis n-oi merge niciodată mă dor de crudul tău amor a pieptului meu coarde și ochii mari și grei mă dor privirea ta mă arde dar cum ai vrea să mă cobor au nu-nțelegi tu oare cum că eu sunt nemuritor și tu ești muritoare nu caut vorbe pe ales nici știu cum aș începe deși vorbești pe înțeles eu nu te pot pricepe dar dacă vrei cu crezământ să te-ndrăgesc pe tine tu te coboară pe pământ fii muritor ca mine tu-mi ceri chiar nemurirea mea în schimb pe-o sărutare dar voi să știi asemenea cât te iubesc de tare da mă voi naște din păcat primind o altă lege cu vecinicia sunt legat ci voi să mă dezlege și se tot duce s-a tot dus de dragu-unei copile s-a rupt din locul lui de sus pierind mai multe zile în vremea asta cătălin viclean copil de casă ce împle cupele cu vin mesenilor la masă un paj ce poartă pas cu pas a-mpărătesii rochii băiat din flori și de pripas dar îndrăzneț cu ochii cu obrăjei ca doi bujori de rumeni bată-i vina se furișează pânditor privind la cătălina dar ce frumoasă se făcu și mândră arz-o focul ei cătălin acu-i acu ca să-ți încerci norocul și-n treacăt o cuprinse lin într-un ungher degrabă da' ce vrei mări cătălin ia du-t' de-ți vezi de treabă ce voi aș vrea să nu mai stai pe gânduri totdeuna să râzi mai bine și să-mi dai o gură numai una dar nici nu știu măcar ce-mi ceri dă-mi pace fugi departe o de luceafărul din cer m-a prins un dor de moarte dacă nu știi ți-aș arăta din bob în bob amorul ci numai nu te mânia ci stai cu binișorul cum vânătoru-ntinde-n crâng la păsărele lațul când ți-oi întinde brațul stâng să mă cuprinzi cu brațul și ochii tăi nemișcători sub ochii mei rămâie de te înalț de subțiori te-nalță din călcâie când fața mea se pleacă-n jos în sus rămâi cu fața să ne privim nesățios și dulce toată viața și ca să-ți fie pe deplin iubirea cunoscută când sărutându-te mă-nclin tu iarăși mă sărută ea-l asculta pe copilaș uimită și distrasă și rușinos și drăgălaș mai nu vrea mai se lasă și-i zise-ncet: încă de mic te cunoșteam pe tine și guraliv și de nimic te-ai potrivi cu mine dar un luceafăr răsărit din liniștea uitării dă orizon nemărginit singurătății mării și tainic genele le plec căci mi le împle plânsul când ale apei valuri trec călătorind spre dânsul lucește c-un amor nespus durerea să-mi alunge dar se înalță tot mai sus ca să nu-l pot ajunge pătrunde trist cu raze reci din lumea ce-l desparte în veci îl voi iubi și-n veci va rămânea departe de-aceea zilele îmi sunt pustii ca niște stepe dar nopțile-s de-un farmec sfânt ce nu-l mai pot pricepe tu ești copilă asta e hai ș-om fugi în lume doar ni s-or pierde urmele și nu ne-or ști de nume căci amândoi vom fi cuminți vom fi voioși și teferi vei pierde dorul de părinți și visul de luceferi porni luceafărul creșteau în cer a lui aripe și căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe un cer de stele dedesubt deasupra-i cer de stele părea un fulger nentrerupt rătăcitor prin ele și din a chaosului văi jur împrejur de sine vedea ca-n ziua cea de-ntâi cum izvorau lumine cum izvorând îl înconjor ca niște mări de-a-notul el zboară gând purtat de dor pân' piere totul totul căci unde-ajunge nu-i hotar nici ochi spre a cunoaște și vremea-ncearcă în zadar din goluri a se naște nu e nimic și totuși e o sete care-l soarbe e un adânc asemene uitării celei oarbe de greul negrei vecinicii părinte mă dezleagă și lăudat pe veci să fii pe-a lumii scară-ntreagă o cere-mi doamne orice preț dar dă-mi o altă soarte căci tu izvor ești de vieți și dătător de moarte reia-mi al nemuririi nimb și focul din privire și pentru toate dă-mi în schimb o oră de iubire din chaos doamne am apărut și m-aș întoarce-n chaos și din repaos m-am născut mi-e sete de repaos hyperion ce din genuni răsai c-o-ntreagă lume nu cere semne și minuni care n-au chip și nume tu vrei un om să te socoți cu ei să te asameni dar piară oamenii cu toți s-ar naște iarăși oameni ei numai doar durează-n vânt deșerte idealuri când valuri află un mormânt răsar în urmă valuri ei doar au stele cu noroc și prigoniri de soarte noi nu avem nici timp nici loc și nu cunoaștem moarte din sânul vecinicului ieri trăiește azi ce moare un soare de s-ar stinge-n cer s-aprinde iarăși soare părând pe veci a răsări din urmă moartea-l paște căci toți se nasc spre a muri și mor spre a se naște iar tu hyperion rămâi oriunde ai apune cere-mi cuvântul meu de-ntâi să-ți dau înțelepciune vrei să dau glas acelei guri ca dup-a ei cântare să se ia munții cu păduri și insulele-n mare vrei poate-n faptă să arăți dreptate și tărie ți-aș da pământul în bucăți să-l faci împărăție îți dau catarg lângă catarg oștiri spre a străbate pământu-n lung și marea-n larg dar moartea nu se poate și pentru cine vrei să mori întoarce-te te-ndreaptă spre-acel pământ rătăcitor și vezi ce te așteaptă în locul lui menit din cer hyperion se-ntoarse și ca și-n ziua cea de ieri lumina și-o revarsă căci este sara-n asfințit și noaptea o să-nceapă răsare luna liniștit și tremurând din apă și împle cu-ale ei scântei cărările din crânguri sub șirul lung de mândri tei ședeau doi tineri singuri o lasă-mi capul meu pe sân iubito să se culce sub raza ochiului senin și negrăit de dulce cu farmecul luminii reci gândirile străbate-mi revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi și de asupra mea rămâi durerea mea de-o curmă căci ești iubirea mea de-ntâi și visul meu din urmă hyperion vedea de sus uimirea-n a lor față abia un braț pe gât i-a pus și ea l-a prins în brațe miroase florile-argintii și cad o dulce ploaie pe creștetele-a doi copii cu plete lungi bălaie ea îmbătată de amor ridică ochii vede luceafărul și-ncetișor dorințele-i încrede cobori în jos luceafăr blând alunecând pe-o rază pătrunde-n codru și în gând norocu-mi luminează el tremură ca alte dăți în codri și pe dealuri călăuzind singurătăți de mișcătoare valuri dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul ce-ți pasă ție chip de lut dac-oi fi eu sau altul trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece