Categorie fundamentală a esteticii, frumosul reflectă însuşirile şi proprietăţile naturii, vieţii sociale şi ale creaţiilor umane capabile să trezească în personalitatea valorificatoare stări de satisfacţie, emoţie şi bucurie estetică, precum şi aptitudinile şi înzestrările specifice ale fiinţei omeneşti generatoare a sentimentelor de plăcere şi admiraţie. Frumosul oglindeşte deopotrivă ordinea lumii exterioare, obiective şi armonia trăirilor interioare, subiective, sociabilitatea şi individualitatea omului, îmbinând planul senzorialităţii afective cu cel al raţionalităţii lucide în efortul de a obţine o imagine globală unitară asupra condiţiei umane. […]
Pe plan european, primele reflecţii asupra frumosului s-au ivit în orizontul spiritual elen. Întrebându-se „ce e frumosul?”, Platon îl aprecia ca pe un lucru folositor, potrivit scopului său, făcut cu meşteşug şi care produce o plăcere recepţionată cu ajutorul văzului şi auzului.
Pentru el, ca şi pentru mulţi alţii, nu toate plăcerile sunt estetice, ci numai acelea care ţin de simţurile superioare, singurele apte să asigure o stare agreabilă, de desfătare spirituală.
„Nu trebuie să năzuieşti către orice plăcere, spunea Democrit, ci numai către plăcerea pentru ceea ce este frumos”.
Deşi de natură ideală, abstractă, plasat ca arhetip universal în zonele ideii pure, frumosul, afirma Platon, are strânse contacte cu binele, „identificându-se pretutindeni cu măsura şi proporţia”.
(Adaptat după Manualul de Estetică, clasa a XII-a, Adrian Iorgulescu, Doina Pungă, Gheorghe Stroia)